Din nou am hoinarit. Si din nou am avut aparatul foto cu mine. Ca intotdeauna. Asa am ajuns la marginea tarii Motilor, in Buru. Si asa am intalnit-o pe Chira Octavia si pe fiul ei. Oameni de la hotarele motilor. Nu erau de paza. Erau la munca, pe pamantul lor, desi multi altii sarbatoreau ziua Muncii. Ei nu. Ei arau. Cu plugul tras de vaci. Simplu ca odinioara. Si greu. Cumplit de greu. Am incercat si am suferit, pentru ca mi-am adus aminte de replica lui Danzel Washinton din filmul " Book of Eli": "oamenii aveau mai mult decat le trebuia. Habar nu aveam ce e valoros si ce nu. Aruncam la gunoi lucruri pentru care astazi ne ucidem intre noi."
Vedem tot mai des tot felul de filme si scenarii despre cum putem sa ne avem sfarsitul, noi oamenii. Si la fel de des se spune ca sansa noastra de supravietuire este constientizarea, empatia, cumpatarea, intoarcerea la origini.
Munca.
Acceptarea.
Intelegerea.
Rabdarea.
Incapatanarea.
Indarjirea.
Hotararea. 
Ierarhia.
Prietenia. 
Dar cum sa ceri aceste lucruri unor oameni, ca cei intalniti de mine inc Buru, cand ei fac lucrurile acestea dintotdeauna. .De fapt ei sunt supravietuitorii, sunt cei ce inving mereu, chiar daca nu par, pentru ca ei nu trebuie sa se intoarca la origini. Ei sunt acolo dintotdeauna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu