Pasii si pasiunea mea pentru munte, m-au dus si in zona muntilor Metaliferi, aproape de "vestita" Rosia Montana. Desi am trait acolo o coplesitoare tristete, atunci cand am fost prima oara, am revenit de curand. M-am intors ravasit. MIROSEA A PUSTIU. Frumusetea acelor locuri, este devastatoare. E neinteleasa. Desi in mare parte lipseste viata cu desavarsire, se simt lacrimi acolo. Cineva plange. Sau ceva. Nu stiu. Poate, copacii. Padurea. Pamantul. Totul.
Eu si prietenii mei eram incovoiati ca toti copacii aceia uscati...Iar apa aceeia , rosie. Curgea. O respiram, pentru ca mirosea cumplit. Era cea care aducea PUSTIUL. Si aveam toti gurile uscate. De sete. Iar proviziile goale. Asa l-am cunoscut pe 'nea Bardea. Tot de sete. Ne-a dat apa buna, din fantana lui. Era la cativa metri de pustiul acela rosu. Am baut. De sete. Si pustiul era langa noi. Il respiram. " Are sa ajunga si la casa noastra, curand" , a spus batranul si a aratat spre apa rosie. " o sa ne inghita casa , la fel ca si pe toate celalalte."
De fapt satul Geamana era un cimitir acoperit cu steril. Aramas in picioare doar biserica cu turla ei. Era inghitita si ea de pustiul acela. Am incercat sa ajung la ea, insa piciorul s-a afundat rapid in pustiu. Mi-a fost frica si am fugit. Apoi am plans, la fel ca toti cei de acolo. Plateam alaturi de cei ce l-au ingropat pe Dumnezeu.
" AICI NIMENI NO VENIT SA DEIE,
TOTI OR VENIT SA IEIE."
